„Actualizarea” clasicilor sau cum a ajuns Goldoni feminist, iar Anna Karenina – la psihoterapie

Pesemne că Sofocle nu și-a imaginat-o pe Iocasta întinsă sub Oedip pe canapea și cu chiloții zburându-i peste cap. Și poate că nici Ibsen n-ar fi vrut s-o vadă pe Nora sărind acrobatic în brațele soțului și dansând în furou. Nici Shakespeare n-avea cum bănui că gingașa Julietă va ține permanent jungherul legat la vedere pe coapsă. Dar toate aceste libertăți asumate de regizorii Andrei Șerban, Chris Simion-Mercurian și Eugen Gyemant – menite să ancoreze titluri clasice în zilele noastre, dar și să atragă un public tânăr refractar la limbaj și atmosferă vetuste – nu sunt chiar supărătoare prin anvergură și nici nu deformează până la urmă acțiunea cunoscută. Așa că spectacolele cu „Oedip”, „Nora” și „Romeo și Julieta” merită văzute, în ciuda revizitărilor și dezvoltărilor actuale!

Cu totul altceva este atunci când regizorii modifică opere de referință făcându-le aproape de nerecunoscut. Să auzi personajele lui Goldoni scandând în grup „Femeile au prostată!” și recitând pe larg studii științifice despre universul albinelor și diferența biologică dintre sexe, asta este o ingerință iritantă în structura piesei „Bădăranii” și chiar o deturnare de sens. Scopul lui Goldoni, la 1762, a fost taxarea comportamentului retrograd, abuziv și misogin al „capilor de familie”, puși la punct în cheie comică prin istețimea și solidarizarea nevestelor și copiilor, nicidecum feminismul împins până la caricatură sau desfășurarea unui veritabil război al sexelor, cum se poate vedea azi pe scena Teatrului Nottara, în montarea lui Alexandru Dabija. În plus, insistența pe deosebirile dintre bărbați și femei, teorie enunțată repetat și susținută discursiv cu cercetări medicale legate de bolile care afectează diferit sexele, reprezintă un exces inutil, incongruent cu povestea. Iar gestica pe alocuri vulgară și găselnița urnei funerare cu cenușa primei soţii a lui Lunardo, cu care el și fiica se „parfumează” înainte de a o vărsa în băutura oaspeților, toate sunt adaosuri jenante, care nu slujesc nici textul original, nici spectacolul în sine.

Perplexitate și stânjeneală stârnește și montarea de la Teatrul Mic a piesei „Anna Karenina”. Dincolo de stilul smucit, de multele trânteli și vânzoleli care zguduie podeaua – și asta într-un spațiu restrâns, cu șiruri de scaune amplasate pe scenă și cu spectatori nevoiți să-și tot tragă picioarele, ca să nu se împiedice actorii – transpunerea creației tolstoiene deraiează într-un modernism greu de digerat. În viziunea regizorului Dumitru Acriș, personajele merg pe rând la psihoterapie, o soluție pentru reflectarea prin dialog a frământărilor interioare, alăturea cu textul lui Tolstoi. Și la rigoare, nici terapia inventată nu e cum ar trebui să fie. Pacienții sunt judecați de psihanalistă („Doar și dvs. ați înșelat-o, nu?”), primesc sugestii nepotrivite și prea puțin ghidaj, spațiul terapeutic nefiind unul al siguranței și acceptării. Și mergând mai în detaliu, improprii sunt și comenzile primite de prințesa Ecaterina „Kitty” Șcerbațkaia de la mama ei pentru întâlnirea cu pețitorii – „Capul sus, spatele drept, pi-ru-e-tă!” –, când tânăra execută de fapt un soi de chaîné-uri împiedicate, încheiate prin căzături.

FOTO Teatrul Mic

Dar desprinderile moderne de textul original nu se limitează la atât. Alexei Alexandrovici Karenin îi strigă soției infidele: „Curvă!”, „Târfă!”,„Trebuia să te gândești înainte să desfaci picioarele!”, balul întâlnirii dintre eroină și contele Vronski se transformă într-o zbânțuială de club populat cu figuri ciudate (bărbatul în rochie și femeia care mimează actul amoros cu stativul microfonului), cei doi amanți rămași în lenjerie se dezmiardă într-o cadă, apoi se iubesc pe-o masă cu roți de locomotivă – probabil o trimitere la sfârșitul tragic al Annei, iar fratele alcoolic al lui Levin îi ridică fusta nevestei aplecate și-i rupe dresul, expunând publicului fese semidezgolite. Și toate acestea doar în prima parte a piesei, imposibil de urmărit până la capăt.  

„Nu toate puterile cititorului sunt binefăcătoare”, scria cărturarul Alberto Manguel în „Istoria lecturii”, explicând că actul cititului, care poate să dea viață unui text, „să-i multiplice sensurile, să oglindească în el trecutul, prezentul și posibilitățile viitorului, poate la fel de bine să distrugă (…) viața paginii”. Este chiar ce se vede azi în unele adaptări moderne ale unor piese clasice, cu deformări grotești și alunecări grosiere în vulgaritate. Libertatea de interpretare nu acoperă și dreptul de a schimonosi texte din trecut, sub pretextul actualizării. Dar poate că psihanalista Annei Karenina ar avea altă părere.