Comunismul de pe scenă și comunismul din realitate

Aproape că sari din scaun de groază, când izbucnesc acordurile proletcultistului cântec „Hei-rup, hei-rup, cad stânci de fier/ în lupta dusă de brigadieri…”, iar tinerii de pe scenă, echipați în salopete, mimează săpatul, lovitul cu ciocanul și alte activități istovitoare. Generațiile 40+ văd defilând prin fața ochilor imagini adânc întipărite în memorie, din coșmarul tinereții și copilăriei petrecute în atmosfera de propagandă înnebunitoare a regimului comunist. Și nici n-apucă să-și revină oamenii din șoc, că deodată răsună „Internaționala”, imnul mișcării revoluționare socialiste, un fundal pentru altă coregrafie mobilizatoare.

Nu suntem la „Cântarea României”, ci tocmai am pornit în „Călătoria” lui Dan Puric de la Teatrul Național din București, spectacol gândit ca o incursiune prin mai multe epoci și teritorii geografice și culturale. Punctul de plecare – stația de metrou Muncii, nume pus în corelație cu îndemnurile și elanurile unor vremuri pretinse de aur, dar în fapt calpe și dușmănoase cu trăitorii lor. „Pământul este-al celor harnici/ Cei leneși plece unde vor!”, sunau versurile „Internaționalei”, de care spectatorii sunt totuși scutiți.

Iar „Călătoria” continuă, metroul cotind brusc spre zona asiatică și aducând la rampă un maestru senior al artelor marțiale (Zhu Rong Fu), care se mișcă alert și grațios, într-un desen kinetic complicat, în totală contradicție cu brutalitatea vânjoasă a primei coregrafii… muncitorești. Urmează alte „stații” ale voiajului subteran, care reale (Tineretului, Unirii, Timpuri Noi etc.), care imaginare (Pasiunii, Ritmului ș.a.), denumiri transformate în pretexte pentru felurite povești narate prin intermediul muzicii, al dansului și al pantomimei, presărate cu replici scurte.

Eclectică și cumva dezlânată, întrucât episoadele sunt lipsite de o înlănțuire logică, „Călătoria” își poartă urmăritorii și prin spațiul iberic, cu un număr de flamenco bine executat, și prin energia tangoului argentinian, și prin delicatețea dansului de gheișe, și prin nostalgia unor melodii românești de odinioară (Cristian Vasile, Cornel Constantiniu), traversând totodată succesiv perioade din istoria națională, pe care autorul le punctează în conformitate cu vederile sale. Bunăoară, în trenul imaginar, două călătoare marginale, cu aspect oropsit, sunt identificate drept Moldova și Bucovina, fiind invitate să „vină acasă”, căci „destul au stat printre străini”.

Între alte stații, masca de protecție e persiflată repetat, în acord cu poziția anti-„botniță” exprimată deschis de artistul protestatar în viața reală. Dar nu lipsește din spectacol nici satirizarea unor atitudini și comportamente moderne condamnabile, de la impolitețea tinerilor față de vârstnici la dezinteresul noilor generații față de lectură (cititorul rătăcit fiind hărțuit de bibliofobi) și de la dependența de gadgeturi la risipirea banului public prin manevre politice dubioase. Momentul în care un personaj cu alură de interlop azvârle către sală dolari scoși din sacul inscripționat „P.I.B. România” (Produsul Intern Brut al țării – n.m.) este elocvent și stârnește perplexitate.

Poate că pentru spectatorii mai tineri, „Călătoria” este fascinantă în integralitatea ei. Pe cei maturi, cu siguranță îi înveselesc unele secvențe, îi înduioșează altele și îi farmecă extravaganța și eleganța costumelor semnate de Doina Levintza. Însă referirile la istoria de dinainte de 1989, chiar citite în cheie parodică, sunt inconfortabile pentru mulți privitori. Comunismul nu a fost deloc amuzant și nu poți să nu te înfiori la gândul că oameni care nu l-au trăit îl pot găsi astăzi benign și dezirabil. Ca dovadă și recentul studiu realizat de GLOBSEC în nouă țări din Europa Centrală și de Est, care arată că 36% dintre români consideră că un sistem totalitar fără alegeri libere ar fi în beneficiul țării.

În absența unor informații temeinice obținute la școală, pentru cei care au auzit de dictatura comunistă doar vag, de la televizor, de pe internet sau din relatări subiective ale rudelor, teatrul ar putea oferi o binevenită punere la curent. Dar nu cu „Călătoria”, ci mai bine cu „Nu sunt turnul Eiffel”, o piesă scrisă în anii 1960 și considerată curajoasă la vremea ei. Montată minimalist la Teatrul de Comedie, în regia lui Dragoș Huluba și tot cu costumele Doinei Levintza, povestea celor doi tineri care-și caută drumul la propriu și la figurat, încorsetați de restricțiile și rigiditatea unui regim intruziv, este tulburătoare. Iar încărcătura emoțională e sporită de inserțiile muzicale care însoțesc rătăcirile și regăsirile protagoniștilor și pe care pianistul Luca Rusu, promițător și ca actor, le interpretează când melancolic, când pătimaș. Visul tinerei eroine (fermecătoare Anca Dumitra!) de a avea un dulap florentin și visul partenerului ei (un Dan Rădulescu expresiv) de a conduce un Fiat alb par azi niște banalități caraghioase. Dar în vremea comunismului, aceste aspirații mic-burgheze erau veritabile expresii ale disidenței, periculoase pentru cei care le exprimau și care puteau ajunge să le plătească scump, cu concedieri, arestări, anchetări. Piesa face totodată referire la repartiția obligatorie pe post, cu chinul navetei până la locul de muncă prin cine știe ce colț de țară, la obținerea unei locuințe „cu odăi strâmte” pentru familiști și chiar la transformarea hranei (greu de găsit) în punctul central al existenței: „Noi doi vom împărţi stelele", zice ea, visătoare. „Lasă stelele, noi vom împărţi salteaua, laptele, pâinea", îi replică el pragmatic. Așa arăta de fapt comunismul.