Evadarea tăcută. Cum să-ți povestești disperarea

Să cobori până în fundul iadului – nu de bunăvoie și cu un scop precis, precum Orfeu în căutarea lui Euridice –, să rămâi silit acolo aproape 3000 de zile și să te întorci în lume neotrăvit la suflet, capabil să exclami „Viața e frumoasă!”, iată ce înseamnă forță de caracter.

Acesta e rezumatul zguduitoarei mărturii pe care o face din eternitate artista Lena Constante, prin vocea Oanei Pellea, în piesa „Evadarea tăcută”, de la Teatrul Național din București. Piesă e impropriu spus, pentru că publicul este martorul unei confesiuni înlăcrimate atât de tulburătoare și de inconfortabile, încât unii spectatori (puțini) au și părăsit sala, la reprezentația din 21 septembrie.

FOTO TNB

Lena Constante își relatează – prin întruparea ei dramatică, impresionanta Oana Pellea – suferințele cumplite, dar și micile izbânzi trăite în 8 din cei 12 ani de detenție politică în închisorile comuniste. Opt ani însumând peste 2920 de zile, petrecute în izolare, în voia celor 3 F: frig, foame și frică. „Cum să-ți povestești disperarea?”, se întreabă eroina, căutând zadarnic un „cuvânt însângerat” care să concentreze în el tot chinul și zbaterile pe care le-a traversat.

Arestată doar pentru că se număra printre cunoscuții familiei lui Lucrețiu Pătrășcanu și azvârlită într-un prizonierat de coșmar, fără măcar să fie judecată și condamnată oficial (ceea ce se va întâmpla abia după 4-5 ani de detenție), Lena Constante găsește puterea de a rezista tuturor ororilor. Femeie fragilă, suflet sensibil de pictor-scenograf, era teoretic predestinată să cedeze rapid și să devină martor al acuzării împotriva lui Pătrășcanu. Dar anchetatorii „nu știau că artiștii judecă cu inima”, rostește triumfătoare vocea personajului, Oana Pellea. Așa că toate presiunile, bătăile, înfometarea, șantajul emoțional, umilințele și amenințarea foarte detaliată cu aruncarea de vie în groapa cu șobolani nu reușesc să o facă să accepte minciuna și trădarea.

Descrierea episodului primelor lovituri încasate în biroul unui ofițer al închisorii este oripilantă: o femeie înspăimântată, pusă să-și ridice fusta și să se aplece peste o masă, în fața a trei gardieni, așteptând răul și durerea, sub orice formă. Iar avertismentul e că, dacă țipă sau geme, pedeapsa i se va dubla. Așa că, înfigându-și unghiile în tăblia mesei, rezistă violenței fără să scoată un sunet. Nu e doar teama de prelungirea bătăii, ci și triumful unui caracter întărit de conștiința nedreptății suferite și de dorința de revanșă morală.

În fața traumei copleșitoare, creierul are mecanismele sale de apărare, între care și disocierea. Corpul rămâne pradă supliciului, dar mintea și sufletul se desprind, evadează tăcut, găsind refugiu într-un spațiu protector, al amintirilor ori al ficțiunii. Imaginației strivitoare a călăilor, care inventează mereu și mereu alte metode de chin, i se opune cu îndârjire imaginația artistică a victimei, care își rememorează lecturile, tablourile văzute și concertele ascultate, recită în gând toate versurile știute, scrie propriile poezii și povești pentru copii, agățându-se de cultură ca de ultimul pai în fața înecului. „Cuvintele m-au ajutat să rezist”, spune eroina, nesfiindu-se să adauge că a recurs și la înjurături nerostite, ca mijloc de alinare a suferinței și de eliberare a furiei. „Românii sunt experți în înjurături”, conectând divinul cu obscenul și degradantul într-o singură formulare plastică, explică ea.

De altfel, în ciuda calvarului trăit, deținuta nevinovată nu-și pierde credința într-un spirit atotintegrator, în Dumnezeu. Simte chiar, la un moment dat, o lumină mângâietoare în celula sa mizerabilă. În altă zi, vede o prezență feminină frumoasă, înveșmântată în alb, pe care clipitul involuntar al privitoarei o alungă. Poate că sunt semne cerești, dar pot fi și ceea ce neurologul Oliver Sacks descrie în cartea intitulată chiar „Halucinații”. E vorba de năluciri rezultate dintr-un mecanism compensatoriu al creierului, ca și cum simțurile afectate ar oferi un substitut de realitate, blajină ori terifiantă, după caz.

Și tot Oliver Sacks menționează în volumul său niște experimente făcute cu tineri sănătoși, ținuți în izolare, tăcere și beznă vreme de câteva zile, pentru a se observa efectele privării de sunete, de orice atingere și de contact cu semenii. Consecința este apariția halucinațiilor, agravate la subiecții băgați și în „bazinele de privare senzorială”, pentru a li se anula și simțul perceperii propriului corp. Asemenea halucinații pot fi amplificate până la nebunie atunci când sunt combinate cu izolarea, lipsa somnului, foamea, setea, tortura și amenințarea cu moartea, cum se întâmplă în sistemele de detenție abuzive, dezvăluie alt studiu științific.

Torționarilor comuniști nu le-a dat prin cap să recurgă și la bazine. Dar restul caznelor le-au exersat cu osârdie asupra deținuților politici. Cu toate acestea, unii au găsit puterea de a supraviețui, iar Lena Constante s-a numărat printre ei. Salvarea sa, sub forma exilului interior, i-a permis ulterior să depună mărturie despre iadul trăit, cu speranța ca lucrurile să nu se mai repete vreodată. Evadarea sa a fost tăcută, dar ecoul ei în lume ar trebui să fie răsunător.