Micaela și Victor. Două povești tulburătoare

Medicii cântă uneori, nu în timpul consultațiilor sau operațiilor, însă Orchestra medicilor „Dr. Ermil Nichifor” este una cu tradiție recunoscută.

Inginerii cântă și ei, în orchestra „Petru Ghenghea”, care se laudă cu 68 de ani de activitate, dar și în corul Concertino, beneficiar a numeroase premii. Dar există profesii pe care parcă nu le-ai vedea dezlănțuindu-se muzical. Bunăoară, pe lucrătorii din lumea băncilor greu ți-i imaginezi citind partituri și făcând solfegii.

Cu toate acestea, realitatea contrazice prejudecata. Nu mulți dintre invitații dublei aniversări centenare, a Institutului Francez din România și a Grupului Société Générale, știau până în seara de gală că pe scena Ateneului vor urca și angajați bancari, oameni cu meserii și poziții diferite, de la consilieri de clientelă, analiști financiari și experți în logistică și până la membri ai echipei de management. Dar corul BRD, căci despre el este vorba, s-a achitat admirabil de misiune, atât în faimosul rondo final din opera-balet a compozitorului baroc Jean-Philippe Rameau, „Indiile galante” (Les Indes galantes), cât și în popularele arii din opera „Carmen” de Georges Bizet. Vocile „bancherilor” le-au completat inspirat pe cele ale unor soliști profesioniști, Antonela Barnat, Alexandru Constantin, Cristina Fieraru și Loredana Aldea, în aplauzele ritmate ale publicului.

Prilejul aniversar al evenimentului prezentat de vedeta tv Amalia Enache și de Julien Chiappone-Lucchesi, directorul Institutului Francez, a adus la microfon figuri marcante ale culturii românești francofone și francofile, precum Irina Margareta-Nistor, actrița Medeea Marinescu și actorul Constantin Chiriac, fondatorul și președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Și dacă „părintele” FITS a ales să vorbească despre viitorul imediat, anunțând o ediție fără precedent a festivalului sibian din această lună, cu invitați de excepție – între care John Malkovich, Tim Robbins, Mihail Barîșnikov și Isabelle Adjani – , Irina Margareta-Nistor și Medeea Marinescu au recurs la evocări emoționante. Cea dintâi a fost a excepționalei traducătoare Micaela Ghițescu, arestată politic în 1952, în cadrul celebrului „lot francez“, format din foste eleve şi profesoare de la Liceul Francez, și torturată în închisoare. Iar cea de-a doua l-a vizat pe Victor, un erou neștiut al rezistenței anticomuniste și totodată un reper al prietenei româno-franceze.

Cine a fost Victor? Portretul acestui român anonim, modest și loial, a fost făcut de Richard Edwards în cartea „București, bulevardul Dacia 77. O poveste franco-română”. La acea adresă unde a funcționat din 1936 Institutul de Studii Superioare, apoi Legația Franței și ulterior Institutul Francez din capitala României, a existat un angajat tenace, care a înfruntat vitregiile epocii cu conștiința că trebuie să-și îndeplinească exemplar rolul. Instalați la putere, comuniștii încearcă, în noiembrie 1948, să preia clădirea, denunțând acordul de cooperare franco-român încheiat în 1939. Parisul transformă rapid institutul în legație, conferindu-i statut diplomatic, astfel că o confiscare nu mai e posibilă. Dar atitudinea ostilă a regimului se menține, angajații sunt expulzați, iar nu peste mult timp, 20 de abonați care frecventau biblioteca sunt arestați, trei fiind francezi. Aceștia din urmă sunt eliberați la presiunile externe, însă românii își plătesc francofilia cu temniță grea.

În acest context tensionat, a menține funcțională clădirea părăsită forțat de personalul său devine o misiune de onoare, pe care o preia omul bun la toate din institut, Victor. Portar, intendent, ghid, meșter, ardeleanul Victor lucrează aici dintotdeauna, străbate holurile și încăperile cu pas domol, îngreunat de șchiopătat și ajutat de un baston care răsună ritmic pe trepte. La momentul plecării francezilor, alege să rămână în clădirea golită, singur, conștient că nu va mai putea ieși din ea, decât cu riscul de a fi arestat de agenții care pândesc peste drum. Așa începe recluziunea autoimpusă a lui Victor, care-și va petrece în izolare următorii... peste 20 de ani, dat fiind că institutul se redeschide abia în ianuarie 1970!

Cum a trăit acest om mai bine de două decenii însingurat? Hrana i-o aducea, se pare, soția pe ascuns, la adăpostul nopții, prin grădina învecinată, strecurându-i-o prin grilajul gardului. Restul aspectelor vieții lui domestice rămân necunoscute. Ceea ce se știe însă este că Victor nu și-a părăsit locul de muncă și de suflet și că a ales conștiința în detrimentul confortului. Despărțirea sa de institut se va produce abia după revenirea la normalitate, printr-o pensionare la fel de discretă ca întreaga sa viață.

Aceste povești tulburătoare au impresionat asistența aproape la fel de mult ca muzica ascultată. Iar fiecare dintre cei prezenți a plecat cu sentimentul solidarității care leagă istoric două popoare și prin asemenea prețioase și trainice verigi umane.