Pacea – exercițiu de (ne)imaginație

Foto: Twitter / X

Pentru statele puternice, războiul este un exercițiu periodic, un fel de hobby care, practicat  cu consecvență, dar și cu destulă raționalitate și economie de mijloace, menține vigoarea națională, reprezentată de o armată bine pregătită, de o clasă politică aptă să-și asume riscuri, de o societate educată în spiritul competiției violente.

Dar războiul nu e doar un obiectiv în sine pentru că el aduce, când și când, dacă sorții sunt zâmbitori, recompense virilico – eroice, dar și materiale.

Teritorii, aur și argint, câte o insulă în Caraibe sau în Polinezia, știu și eu...

Când războiul devine o povară prea apăsătoare, asta e, se renunță la aventurile de la distanță, forțele expediționare se întorc acasă, istoria continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Purtat pe teritoriul național sau pe un spațiu revendicat ca fiind un ”teritoriu de drept istoric”, orice război devine, însă, o luptă de supraviețuire, fără reguli, în care e permis totul pentru că, în caz de victorie, este iertat totul.

Învingătorul face regulile și, desigur, acest lucru se știe atât la Moscova, cât și la Kiev.

Cine pierde iese din istorie cu picioarele înainte, e atât de simplu...

Am făcut această introducere pentru a argumenta faptul că războaiele, cel din Ucraina nefăcând, desigur, excepție,  se pornesc destul de ușor dar se încheie cu greu, combatanții făcând tot ce depinde de ei ca finalul să fie cât mai sângeros și mai imprevizibil.

E decembrie, în curând se va intra în cel de-al patrulea an calendaristic de confruntare, sunt o sumedenie de semne că pacea nu ar trebui să fie departe și totuși...

... nimic nu e decis pentru că totul e legat de un  fir de ață la capătul căruia se află președintele ales Trump și promisiunea sa electorală.

Deocamdată suntem cu o lună înainte de preluarea de către acesta a mandatului, iar o lună la vreme de război e un interval în care se pot întâmpla multe, uitați-vă la Siria, au fost de ajuns câteva zile ca să se aleagă praful de 60 de ani de istorie assadistă.

Deci cum stăm la acest moment?

În linii mari, cam așa:

Foto: Twitter / X

Este destul de clar că raportul de forțe este în favoarea Rusiei și că acesta crește în continuare.

E greu de crezut că se poate schimba acest trend, oricâte speranțe am avea în lebedele negre.

Pentru cei care speră încă la egalitatea de șanse în victorie, sunt câteva contra-argumente care sprijină afirmația din sublinierea anterioară:

-      câștigurile teritoriale ale forțelor ruse sunt pe aceeași linie ascendentă, cele mai mari de la începutul războiului, crescând cu aproximativ 50% de la lună la lună;

-      producția militară rusă depășește, cu mult, nu doar ceea ce poate produce Ucraina, dar chiar și producția statelor partenere Kievului, mai ales la categoriile importante de tehnică;

-      resursele umane superioare au permis creșterea efectivelor ruse dislocate pe teritoriul Ucrainei de la 180.000 de militari la aproximativ 700.000 de militari, în timp ce forțele ucrainene au rămas, numeric, la nivelul cu care au început războiul, similar, la acest moment, cu ceea ce au rușii pe front. Dar problemele Kievului nu sunt legate doar de numărul soldaților, nu se știe cât mai poate sprijini Occidentul efortul său de război, în ciuda retoricii liderilor de la Bruxelles, sunt probleme privind încorporarea, sunt probleme și mai mari privind moralul trupelor.

Foto: Twitter / X

Un raport recent al ”Associated Press” estima că ucrainenii pierd pe front, lunar, cu 4.000 de oameni mai mult decât pot înlocui prin recrutare.

Altfel spus, în timp ce armata rusă își mărește efectivele, cea ucraineană se reduce numeric, nu în ultimul rând și din cauza dezertărilor (114.000 de dosare deschise în ultimii doi ani, dar numărul celor care au refuzat să lupte poate fi și mai mare).

Războiul e încă unul de uzură, dar viteza cu care se schimbă linia frontului, în general, într-o singură direcție, îl transformă, încet – încet, în unul manevrier, în care localitățile de dimensiuni mici se atacă direct, în timp ce orașele se cuceresc prin operații de încercuire, urmate de atacuri masive de artilerie și aviație.

Rețineți aceste nume de localități: Kurahovo, Pokrovsk, Torețk, Seversk.

Sunt printre cele mai fortificate zone care se mai află sub controlul ucrainenilor în Donbas.

Dincolo de ele nu mai sunt decât fortificații de tip Potemkin, finanțate dar neconstruite, construite dar neterminate, terminate dar neutilizabile, pentru că, pe traseul banilor, de la buget la constructor, s-a întâmplat ceva.

Nu o spun eu, există un raport al ”Financial Times” care face o radiografie a situației fortificațiilor ucrainene, cele care ar fi trebuit să ajute la efortul de apărare al forțelor Kievului.

Foto: Twitter / X

„Situația cu fortificațiile este un alt factor demoralizator pentru trupe”, spune Dmitro Razumkov, un fost aliat al președintelui Volodimir Zelenski, acum membru în comisia parlamentară care investighează întârzierile și presupusa corupție în efortul de construire a apărării.

„Fondurile sunt împrăștiate în toate regiunile și fiecare construiește cum crede. Nu există nicio persoană care să fie responsabilă de calitate, de planificare”, a spus el.

Razumkov este printre puținii care își permit să aibă poziții critice privind deciziile luate de conducerea de la Kiev, dar nici el nu pune punctul pe i, pentru că știe că, pentru un eventual viitor competitor al actualului președinte, e încă prea devreme să arate toate cărțile.

Rusia nu e îndeajuns de puternică pentru a obține o victorie rapidă și decisivă, dar nici Ucraina nu e atât de slabă încât să nu continue să producă pierderi semnificative forțelor ruse.

Deși Kremlinul se simte confortabil cu războiul de uzură, datorită avantajelor deja enumerate, reziliența Kievului este încă destul de ridicată, de ajuns ca să nu răspundă, de exemplu și deocamdată, presiunilor venite de la partenerii mai insistenți de a coborî, până la 18 ani, vârsta de încorporare.

Aceasta, în condițiile în care, fără sprijinul acelorași parteneri, rezistența opusă de Ucraina nu ar putea depăși orizontul a câteva luni.

Perspectiva unei păci care ar pune tabăra occidentală pe poziție pierzătoare a impus o anumită febrilitate în transferul către forțele ucrainene a noi cantități de echipamente, fondurile bugetare ucrainene au fost realimentate cu miliarde de dolari, din bugetele naționale dar și din fondurile înghețate ale Rusiei, turneele diplomatice ale oficialilor vestici au revenit în forță.

Chiar și analiștii par a găsi în nominalizările pentru noua administrație Trump potențiale semne că dezangajarea promisă de fostul viitor președinte nu se va produce nici atât de rapid și nici atât de cuprinzător pe cât s-a anunțat.

Astfel că e posibil să ne întoarcem la definiția dată de înțeleptul general Zalujnîi, cea a ”impasului strategic”, pentru a caracteriza situația prezentă a războiului.

Și pentru a găsi variante pentru viitoarea pace, armistițiu, suspendare temporară, pauză de luptă, ce va fi, dacă va fi, în anul 2025.

Ca să se întâmple, însă, acest lucru, indiferent de formă, ar trebui parcurse câteva etape, prima fiind cea a negocierilor.

Deocamdată, însă, nici vorbă de așa ceva, fiecare parte repetând cerințele de la începutul războiului, de parcă nu s-ar fi petrecut, între timp, vreo trei ani de lupte sângeroase.

De ce se întâmplă lucrul acesta?

Pentru că fiecare parte funcționează în realități paralele, sperând că propriile percepții vor putea fi impuse și inamicului:

-        Ucraina nu vrea să repete experiența Memorandumului de la Budapesta, prin care i s-a promis securitate și i s-a furnizat război;

-        Rusia nu vrea un pact pe model Acordurile de la Minsk, care să permită reînarmarea Kievului.

Nimeni nu are încredere în nimeni și soluția finală a războiului pare a veni de pe câmpul de luptă.

Unde situația este, relativ, cea descrisă de Zalujnîi.

E mijloc de decembrie, prin cancelariile occidentale se numără soldații, pentru a aduna cei vreo 40.000 de viitori membri ai unor presupuse forțe de menținere a păcii, fără să fie întrebat și Grivei de la Kremlin ce părere are.

Realitățile sunt, cum spuneam, paralele, se tatonează liniile roșii să se verifice dacă nu bat cumva în nuanțe mai transparente, nimeni nu e pregătit să accepte un pas înapoi.

Nodul problemei nu poate fi tăiat pe formula clasică, pentru că fiecare parte se dorește învingătoare și orice altă interpretare a cursului războiului e văzută ca o trădare a intereselor naționale sau, după caz, ale celor care, parteneri sau aliați,  s-au implicat, chiar și indirect, în acest război.

Este decembrie 2024, în curând e ianuarie 2025, lună în care s-a promis că vor fi eliberați porumbeii păcii în Ucraina.

La câți vânători se află în spațiul est – european, e greu de crezut că pașnicele păsări dalbe vor avea vreo șansă de supraviețuire atât de curând și la vreme de iarnă și viscol.

Dar să sperăm, numai mâine nu-i 20 ianuarie...