Penultimele 1001 de zile și nopți de război

Foto: Twitter / X

Iar dacă nu s-ar suferi, nu s-ar povesti.

Scriam, în articolul anterior, că anul 2025 pare să vină cu două date importante, 20 ianuarie, inaugurarea mandatului nou realesului președinte american, Donald Trump, și 25 mai, o potențială dată pentru alegeri în Ucraina.

Ambele identificate de ”The Economist”, publicație care știe cum e cu evoluțiile și previziunile, altfel nu ar purta acest nume.

Eh, nu a fost să fie, în adresarea de pe 19 noiembrie din fața Radei, parlamentul ucrainean, președintele Zelenski a repetat, cu o modificare nesemnificativă, o replică celebră dintr-un film istoric românesc: ”Apeducte, nu!” / ”Alegeri, nu!”

Vor fi alegeri, nu se poate să nu fie, e normal să fie, e democratic și necesar să fie, dar, ne pare rău să o spunem, nu foarte curând, nu în mai, poate mai încolo... după război.

Acum singura cale ca ”The Economist” să mai aibă ceva dreptate privind ziua de 25 mai ar fi ca războiul să se termine cu cel puțin câteva luni înainte de această zi.

Poate nu mâine, dar de poimâine ar cam trebui cele două părți să se pună de acord asupra textului armistițiului, sau cum s-o numi.

Să nu uit, cum aș putea?, ședința Radei Supreme a fost, de fapt, o adunare solemnă pentru a marca 1000 de zile (și nopți) trecute de la 24 februarie 2022, ziua care a marcat începerea războiului Rusiei împotriva Ucrainei.

Sigur, nici între anii 2014 și 2022 nu a fost chiar liniște în estul Ucrainei, dar nu mai intrăm în detalii supărătoare pentru ambele părți, poate chiar pentru toate părțile, dacă e să numărăm corect.

Așadar, 1000 de zile și câteva în plus.

Ar cam fi vremea să ne pregătim de pace, toată lumea afirmă asta, chiar și sondajele ucrainene spun că procentul populației care vrea negocieri l-a depășit pe cel care dorește continuarea războiului până la victoria finală.

O investigație sociologică realizată de Gallup, în lunile august și octombrie, relevă faptul că 52% din respondenții ucraineni vor o negociere de pace cât mai curând posibil, în timp ce doar 38% consideră că lupta ar trebui să continue.

În 2023, procentul celor din urmă era de 63%, aproape de două ori mai ridicat decât în prezent, ceea ce arată cât de mult s-a schimbat percepția publică ucraineană privind necesitatea păcii.

Foto: https://news.gallup.com/

Mai interesant este faptul că sondajul încearcă să afle și proporția celor care ar fi de acord cu cedări teritoriale pentru a obține pacea.

Procentul e similar cu cel anterior, rezultând că este foarte clar pentru populația ucraineană că pacea atât de dorită va avea un preț dureros, preferabil însă de plătit atunci când alternativa este continuarea actualului război.

Mulți vor spune că nu e singurul sondaj de pe piață, procentele par un pic ”putiniste”, iar alte studii privind opinia publică ucraineană ar putea veni cu cifre diferite.

Deci, spuneam, să ne pregătim de pace.

Însă, după deciziile luate în ultima perioadă de Administrația Biden, pacea pare să coste mult mai mult decât ne-am fi așteptat să plătim, nu se vinde chiar așa ușor, iar perioada de trecere de la o administrație americană la alta începe să devină un interval total nepotrivit pentru a discuta despre negocieri.

Perioada de transfer al puterii este bună, însă, pentru decizii care s-au evitat anterior și care acum, pe picior de plecare, se iau mult mai ușor, având ca obiectiv principal să facă viața grea viitoarei administrații americane.

Cronologic, în ultima perioadă s-au întâmplat, deocamdată, mai multe lucruri neașteptate, pot fi numite chiar îngrijorătoare:

-      17 noiembrie – media informează despre autorizarea de către președintele Biden a utilizării ”limitate” de către Ucraina a rachetelor ATACMS / rachete terestre cu rază lungă de acțiune împotriva unor ținte de pe teritoriul Rusiei. Informația ajunsă la ”The Washington Post” este furnizată de ”două surse din administrație”, nefiind însă nimic oficial anunțat în acest sens;

Foto: Twitter / X

-      19 noiembrie – ucrainenii, care știu că ”neoficial” înseamnă ”oficial”, atacă pentru prima dată, folosind ATACMS, ținte de pe teritoriul rus (rachetele de acest tip au mai fost utilizate pentru lovituri în Crimeea și Lugansk dar, conform Kievului și nu numai, acolo e zonă ucraineană provizoriu ocupată). Dacă ceea ce se știe în general despre aceste rachete este și corect, în sensul că, la acest moment, Kievul nu are posibilitatea de a le lansa singur (poate doar degetul care apasă butonul să fie ucrainean), e destul de limpede că ceea ce se știe ”neoficial” este foarte ”oficial”. Și nu se referă doar la rachetele ATACMS din SUA, dar și la Storm Shadow, britanice, sau SCALP franceze, și ele libere la atacarea țintelor rusești. Pură coincidență. Țintele vizate au fost în regiunile Briansk și Kursk, informația distribuită către presă fiind că e vorba de un depozit de muniții și de un buncăr utilizat de oficiali ruși și nord-coreeni de rang înalt, foarte înalt. Coreenii nu puteau lipsi, ei fiind una din motivațiile autorizării;

-      20 noiembrie – secretarul apărării, Lloyd Austin, anunță că președintele Biden a aprobat furnizarea de mine anti-personal către Ucraina (țară semnatară a Convenției de la Ottawa, din 1964, de interzicere a utilizării acestor mine). Obiectivul este de a sprijini Kievul în fața ofensivei terestre a Rusiei. Este de precizat că nici SUA, nici Rusia, nu sunt semnatare ale acestui document, astfel că Moscova nu va avea nicio restricție legală, nu că ar fi invocat așa ceva, privind riposta;

-      20 noiembrie – ar fi trebuit să fie ziua răspunsului Kremlinului la atacul ucrainean cu ATACMS. Pentru siguranță, ambasadele statelor partenere Kievului și-au închis porțile și au tras obloanele, recomandând și cetățenilor din țările respective, aflați pe teritoriul ucrainean, să facă același lucru. Dar răspunsul a întârziat, presiunea a crescut și a dat în clocot pe...

Foto: Twitter / X

-      21 noiembrie -  la prima oră a dimineții, Rusia a utilizat o rachetă balistică cu rază medie de acțiune / IRBM, lansată din poligonul Kapustin Yar, pentru a lovi zona industrială a orașului Dnipro, uzina de producție militară ”IujMaș” / ”Uzina Mecanică Sud”. Raidul a mai inclus și alte rachete, chiar și un Kinjal / Pumnalul, dar e pentru primă dată când Moscova utilizează un IRBM cu exploziv clasic, putând fi echipat și cu încărcătură nucleară, de tip Kalibr, adaptat pentru forțele terestre, denumit ”Oreșnik” / ”Alunul” (SSC-8 în terminologie NATO), pentru o țintă terestră în Ucraina. Rușii nu comentează (între timp a fost o declarație furnizată direct de președintele Putin), ucrainenii fac presupuneri, iar partenerii Kievului sunt încă sceptici privind utilizarea unui ICBM, așa cum s-a crezut inițial, ar fi fost o premieră periculoasă și greu de gestionat. Lansarea chiar și a unei rachete de tip IRBM, dar cu viteză hipersonică, în loc de ICBM, este o dovadă că Moscova începe să-și piardă răbdarea în jocul de-a liniile roșii, dacă mai ține cont cineva de ele sau nu.

E de remarcat faptul că, atât la Moscova, cât și la Washington, se confirmă faptul că Rusia a informat SUA, cu 30 de minute anterior lansării.

Această informație, împreună cu precizarea făcută de președintele Putin că populația ucraineană din zonele vizate de viitoare potențiale lovituri va fi, de asemenea, informată în timp util, din rațiuni ”umanitare”, par a construi modelul unei noi etape în conflictul ucrainean,  în care pot fi aplicate și lecții de prin alte conflicte, din Orientul Mijlociu, de exemplu.

Nu e cea mai pozitivă evoluție, chiar departe de așa ceva, dar ”на войне как на войне” / ”à la guerre comme à la guerre” / ”la război ca la război”, cruzimea sistemică a devenit o practică generală și nu mai impresionează.

Și tocmai acum, când începusem să numărăm lunile care ar mai fi rămas până la un atât de așteptat deznodământ de natură mai pașnică, chiar dacă provizoriu și imperfect.

După 1001 de zile și nopți de război, un procent majoritar din populația ucraineană vrea să audă și de niște negocieri, probabil nici cea rusă nu e foarte dornică să sprijine continuarea confruntării, pentru că, orice ar spune Kremlinul, cel puțin o parte din sancțiuni are efecte directe asupra traiului de zi cu zi, sunetele și suferințele frontului au devenit din ce în ce mai greu de suportat.

Dar povestea celor 1001 de zile și nopți continuă, deși întrebarea inițială a rămas, rămâne și va fi în continuare: până când?