Reeducarea: Asul ucigaș din mâneca regimurilor totalitare: „Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin“
0Ideea reeducării a prins în toate regimurile totalitare. Guvernanții care veneau la putere și voiau să scape de oponenți îi anihilau în mod direct sau îi trimiteau în lagăre de muncă sau în închisori, fie că vorbim de intelectuali sau de țărani, de legionari sau de comuniști. Cum niciodată nu își făceau publice adevăratele intenții, acelea de a-i reduce la tăcere, dictatorii vorbeau de reeducare, care în multe cazuri a luat forma malefică a spălării pe creier.
Ideea reeducării îl are ca părinte pe Anton Semionovici Makarenko, pedagogul sovieticilor, fiind cel care a pus bazele coloniilor de reeducare, axate pe ideea că opinia colectivă trebuie să distrugă opinia individuală. Experimentul său, început pe colonii de delincvenți minori vagabonzi, a străbătut veacurile și s-a nuanțat în funcție de epocă, fenomenul în sine rămânând la fel de periculos.
Monstrul cu chip de om: „Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin“
Au trecut 75 de ani de la începutul Experimentului Pitești, cea mai odioasă metodă de reeducare, prin care deținuții politic au fost obligați să se tortureze reciproc, care a îngrozit toată lumea civilizată. Legionarul devenit comunist Eugen Țurcanu a fost judecat, condamnat și executat, după o mascaradă de proces. Nu a fost un caz singular. Mii de victime de la Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră au rămas uitate și de autorități, și de istorie.
Despre atrocitățile suferite de victime în penitenciarele unde Experimentul Pitești s-a derulat stau mărturie memoriile celor care au supraviețuit. Nu doar trupul era îngenuncheat, ci și sufletul. Bătăile, schingiuirile și tortura erau completate cu „botezuri“ în urină și fecale sau slujbe blasfematoare de Crăciun și de Paște.
Prima victimă a călăilor a fost studentul Corneliu Niţă, care făcea parte din grupul de rezistenţă anticomunistă din Moldova. Gheorghe Măruţă rememorează scurta perioadă cât l-a cunoscut pe student, după gratii, în „Mărturii din iadul temniţelor comuniste“, de Gheorghe Andreica: „Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu față de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel“. Apoi, el povestește cum decurgea reeducarea: tânărul a fost obligat să se dezbrace, apoi a fost legat cu mâinile la spate. Pentru ca supliciul să fie şi mai dur, între mâini i-a fost pus un par gros şi „doi călăi l-au ridicat la înălțimea priciului de la etaj până a rămas așa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi, Eugen Ţurcanu a luat o bâtă groasă, mare cam cât mâna unui om, şi a început să-l lovească“. Ceea ce urmează întrece orice închipuire: „La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veșnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l țineau spânzurat îi zise lui Ţurcanu: «A murit». «Dă-l în p... mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin»“. Erau cuvintele unui fost legionar din „Frățiile de Cruce“.
Familia legionară
Regimul din care provenea, aidoma fasciștilor, vorbea de „omul nou“, de o „națiune de români sănătoși, de statură înaltă, cu suflet și trup voinicesc, gata să moară strajă neînvinsă la granițele românismului, pentru apărarea și înălțarea creațiilor geniului românesc“. Pentru asta, ei se antrenau în primul rând pe ei. În mai 1934, pe Rarău, Corneliu Zelea Codreanu și-a adunat oamenii pentru construirea unei cabane și a instituit o disciplină militar-monastică. Deșteptarea era la 6 dimineața, urmată de toaletă, ceai, două ore de sport, trei ore de muncă, două-trei ore de îndoctrinare. În fiecare sâmbătă avea loc un marș obligatoriu. Idealurile lor erau și mai mari. Scrierile vremii vorbesc de „hotărârea legionarilor creștini de a ridica prin munca lor idealistă zidurile Mănăstirea Neamului“, pe care au vrut s-o numească după Maica Domnului.
De altfel, munca în comun era un crez al legionarilor pentru care, la un moment dat, au fost acuzați că îmbrățișează țelul comunist. „Căpitanul“ însă spunea că este vorba doar de renunțare, camaraderie, dar mai ales dragoste, aducând ca argument „familia legionară“, definită de Codreanu ca fiind acea comunitate de viață, de credință, pe care o aduna în jurul său și din care făceau parte și copiii, care erau îndoctrinați și pe care i-a dus inclusiv la tabăra de pe malul Mării Negre, de la Carmen Sylva (în prezent Eforie Sud).
În amintirile unui copil care și-a publicat memoriile la mult timp după, apar Corneliu Zelea Codreanu zugrăvit ca un stareț, și Nicoleta Nicolescu, conducătoarea femeilor Legiunii, văzută ca o „mamă“, care îi învăța rugăciuni și „Imnul tinereții legionare“, cu trimitere la mitul Mioriței, unde moartea era „cea mai scumpă dintre nunți“. Regulile erau stricte: legionarele trebuiau să se mărite doar cu legionari. Cadoul nașului erau nunțile ca în povești, așa cum a fost a „Căpitanului“, la care participau mii de persoane.
Cei 400 de la malul mării
Potrivit poliției, la sfârșitul anului 1934, Garda de Fier avea 1.724 de cuiburi, fiecare având între 3 şi 13 membri. În 1935, legionarii au înființat tabere de muncă în toată țara. Cei care participau la tabere primeau o diplomă în care erau consemnate locul şi timpul cât a muncit fiecare, cum s-a comportat şi ce aptitudini are ca muncitor şi comandant. Începând din 1935, niciun legionar nu putea accede la funcțiile de conducere din partid dacă nu avea o astfel de diplomă.
În cadrul taberelor, legionarii au construit și au renovat biserici, au ridicat case pentru săraci, au făcut drumuri și au ridicat troițe. „Tabăra e o imensă mănăstire în aer liber“, în care se roagă legionarii pentru întregul neam.
„Caracatița verde s-a întins până la Marea Neagră, acolo unde la Carmen Sylva, vechea denumire a localității Eforie Sud, erau antrenați 400 de legionari. Tabăra era situată în zona Capul Turcului-Cherhana. Aici, și Căpitanul era în vacanță: înota și câteodată se mai amesteca printre turiști. Cât timp legionarii au avut tabăra la malul mării, în zonă s-au amenajat șapte cabane, s-au făcut un kilometru de șosea, trei fântâni, canale de scurgere a apei și terase de consolidare a falezei. A rămas ceva moștenire de la tabăra lor pentru stațiune? Nu prea. Zona devenise doar un câmp de propagandă legionară, unde Codreanu apare ca un Mesia în imaginile care au traversat timpul până la noi, locul unde se forma un „Om Nou“. „Un singur om – Căpitanul – a cerut transformări de suflet, pentru transformarea sufletească a Națiunii. Un singur om – Căpitanul – poate birui, pentru că numai el a găsit calea biruinței. Prin omul nou pe care l-a cerut și l-a creat“, scria ziarul „Buna Vestire“ în 1937. Și reușise: „Nu se restrâng libertăți prin comanda Căpitanului, nu se ordonă jertfă și nu se creează disciplină formală obligatorie. Se disciplinează numai în șantier curat, adevăratul sens al libertății“.
Cuplul Ceaușescu ciocnește cu Ștefan cel Mare
Degeaba părinții le spuneau copiilor că vine Moș Crăciun, că ei primeau daruri tot de la Moș Gerilă, o invenție de tip stalinist, care venea nu în noaptea sfântă, ci pe 31 decembrie. De altfel, sărbătoarea Crăciunului dispăruse cu totul din calendar, zilele de 25 şi 26 decembrie fiind lucrătoare, la fel cum libertățile au dispărut în spatele Cortinei de Fier.
Comunismul târziu a renunțat la ideea reeducării totale, de ucidere a oponenților, care și așa erau bătrâni și, deci, inofensivi, și mulți muriseră deja prin temnițe. În schimb, a apelat la una subtilă, care era răspândită la nivelul maselor: îndoctrinarea și supravegherea populației prin Securitate. Acolo unde nu s-a reușit cu propaganda și îndoctrinarea, s-a impus teroarea.
Reeducarea s-a numit „activitate cultural-educativă“. De la grădiniță, românii erau învățați că sunt cu toții egali. Nici nu era greu: nu puteai pleca în afara țării, la televizor programul era umplut de cuvântările tovarășilor Elena și Nicolae Ceaușescu și de realizările socialiste, cărți nu se găseau în librării, iar cele considerate a fi periculoase pentru noul regim erau trecute la fondul secret. Multe filme au fost arse la comanda cenzurii și unele au fost de-a dreptul interzise, fiind permise doar cele de propagandă sau cele realizate de oamenii de casă ai dictatorului. La școală, istoria era mistificată, presa era aservită intereselor partidului unic, iar ceva melodii străine mai auzeai doar vara, pe la postul estival Radio Vacanța. Nu era greu să îndoctrinezi un popor care trăia în întuneric cultural, care stătea la coadă când se băga carne și care cumpăra lapte pe tichet.
Dar seara, cu draperiile trase, românii visau la libertate, stând cu urechile lipite de radio și învârteau de buton până prindeau „Europa Liberă“.
Teroarea venea de la Securitate, ai cărei turnători erau prezenți peste tot. În taberele școlare, cu precădere cele internaționale, securiștii spionau pentru ca elevii, „mândria țării“, să nu cumva să săvârșească fapte ostile regimului. Turiștii români, dar și străini, erau spionați de ghizi, iar aparate de interceptare erau montate în camerele de hotel și până și în umbreluțele de pe plajă. O întreagă armată de ofițeri era pusă pe urmele unui „element periculos“, care îi supravegheau casa, care îi interceptau convorbirile, îi citeau scrisorile și, uneori, și gândurile. Documentele fostei Securități abundă în „dosare-problemă“, deschise atât în diferite ramuri, cât mai ales pe o anumită tematică. Pe urmele fiecărui străin care intra în România era umbra unui securist, de teamă să nu fotografieze și să nu transmită Occidentului lipsurile din „înfloritoarea“ țară socialistă sau să nu ne fure secretele industriei.
Peste toate aceste lipsuri și terori, cultul personalității lui Ceaușescu era omniprezent: la televizor, în librării, în fabrici și uzine. El era „Cel mai iubit fiu al poporului“ „Cârmaci“, iar ea „savant de renume mondial“. Servilismul multora însă întrecea orice închipuire: li se închinau ode, chipurile lor erau peste tot: la școală, în fabrici și uzine, pe stadioane de 1 Mai și 23 August. În unele cazuri, artiștii frizau accente de paranoia: cei doi dictatori au fost pictați, la un moment dat, ciocnind un pahar cu însuși Ștefan cel Mare.
Îndoctrinarea cea de toate zilele
Ultima campanie pentru cea mai înaltă funcție în stat a venit nu cu proiecte de țară, ci cu un discurs de reeducare prin social media. Candidatul independent Călin Georgescu, om vechi al sistemului, a promovat un discurs mistic, manipulator, care a prins la cel puțin două milioane de români. Atât a pomenit de Dumnezeu și de „lucrarea sa“ că ai fi zis că vrea să-i ia locul patriarhului, nu să devină șef de stat. De asemenea, proclama că vrea „pace și nu război“, în condițiile în care criminalul de război Vladimir Putin este parte a „înțelepciunii rusești“, de care, spune Georgescu, România are nevoie. Alte declarații controversate sunt legate de Mișcarea Legionară și de Corneliu Zelea Codreanu. „Mișcarea Legionară, atunci când se va scrie istoria adevărată (...) se va arăta că a fost cea mai puternică esență și expresie de sănătate și de voință proprie venită din poporul român“, spunea Georgescu.
Chipurile eterne ale legionarilor
Discursul lui vine pe un fond deja însămânțat de activitate legionară. Mai multe mănăstiri ridicate în Dobrogea, departe de așezările omenești, sau în zone greu accesibile, au legături cu practica legionară. Spre exemplu, Mănăstirea Galeșu, situată pe aria administrativă a localității Poarta Albă, ridicată pe locul unui fost lagăr de muncă din timpul șantierului Canalului Dunăre-Marea Neagră din epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unde au pătimit legionari în cea mai mare parte, printre care se numără Arsenie Boca, Ilie Lăcătușu, Adrian Făgețeanu, Constantin Galeriu, a fost sfințită la 1 iunie 2012 de către părintele Iustin Pârvu și arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie. Lux și opulență, acestea sunt cuvintele care exprimă cel mai fidel tot ceea ce reprezintă, în opinia preoțimii, construcțiile de la Galeșu care se întind pe câteva hectare: o biserică paraclis construită în stil bizantin, cu chipuri de legionari pictați pe ușa de la intrare, vitralii, chilii, stăreție, altar de vară. Multă vreme, stareța mănăstirii a fost Maica Eleodora. După ce și-a împlinit menirea, a plecat în Periprava, alt loc unde a existat un lagăr al canalului, unde ridică o nouă mănăstire, construită de „o echipă a Frăției“.
Pe lângă lăcașuri de cult cu simboluri legionare mai mult sau mai puțin ascunse, de mai multe ori pe an se organizează „tabere de haiducie“, în care personajul central este Eugen Sechila, omul care l-a însoțit la o emisiune pe Călin Georgescu. „Proiectul inițiat de noi s-a dezvoltat prin aportul membrilor școlii de supraviețuire «Reduta», Eugen Sechila și Samir Mekki, foști militari ai Legiunii Străine, cu o vastă experiență in zone de conflict și teatre de operații“, aflăm de pe site-ul www.gogupuiu.ro, „ca un omagiu adus mișcării de rezistență anticomunistă Haiducii Dobrogei“. Tot de aici aflăm că „Fiecare zi începe cu rugăciunile de dimineață, la care participă doar aceia care doresc și simt să o facă, caracterul obligatoriu nefiind definitoriu pentru niciun aspect al taberelor noastre“, așa cum cândva o făceau adepții lui Corneliu Zelea Codreanu.
De 30 de ani, la Tâncăbești, locul unde a fost ucis Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie se organizează o ceremonie religioasă de pomenire a Căpitanului, asezonată cu saluturi fasciste. „În fiecare an anunț ceremonia public, în mediile online, aceasta spulberând orice intenție ocultă. De câte ori și-au exprimat dorința, am permis jurnaliștilor și oricărui participant să fotografieze sau să filmeze în timpul ceremoniei, neavând nimic de ascuns“, spune organizatorul Florin Dobrescu, cel care a anunțat în mod public că nu-l susține pe Călin Georgescu.
Cu sau fără nicio legătură cu mănăstirile, cu taberele de haiducie și cu slujbele de la Tâncăbești, în ultimii ani, peste 50 de cruci de mari dimensiuni, de aproximativ 10 metri înălțime, au apărut pe marginea marilor drumuri naționale, în Cluj și Timiș, în Dolj și Vâlcea, în Hunedoara și Constanța. Modelul este identic, însă Biserica Ortodoxă nu și le-a asumat. Autoritățile s-au trezit cu ele peste noapte și de atunci se uită la ele, fără să intervină în vreun fel pentru îndepărtarea lor. Mai mult decât atât, autoritățile nu au reușit să dea de urma nici a celor care au plătit aceste cruci, nici a celor care le-au montat și, cu atât mai mult, nici a celor care le-au gândit. Doar reporterii au fost cei care au smuls câteva mărturisiri: ba ar fi proiectul unui călugăr de la Muntele Athos, ba al unor preoți care slujesc în România. „Au venit cu macaraua, au pus crucea și au dispărut“, spun autoritățile. Și ridică din umeri.
Derapajele din altar
În ultimele săptămâni, în ciuda avertismentelor Bisericii Ortodoxe Române, care a atenţionat preoții să nu se implice în campania electorală și să rămâne neutri, presa a semnalat zeci de cazuri de derapaje grotești, care l-au susținut în mod fățiș pe candidatul Călin Georgescu. Mai mult decât atât, ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, a dus mesajul și peste hotare, spunând într-un interviu pentru „Le Figaro“ că „domnul Georgescu este un trimis al lui Dumnezeu“. Și derapajele arhiepiscopului Tomisului nu sunt de azi, de ieri. Bunăoară, la slujba de Bobotează de acum câțiva ani de la Constanța, alături de el se afla George Simion.
Nu putem vorbi de nostalgici, așa cum este cazul celor care spun că în comunism era mai bine, de vreme ce toți cei care au trăit în dictatura legionară și antonesciană s-au cam dus, însă cu atât mai greu de înțeles rămâne gestul măicuțelor de la Mănăstirea Petru Vodă din Neamț, care i-au cântat părintelui Iustin Pârvu „Sfântă tinerețe legionară“ la împlinirea vârstei de 92 de ani.
Se încarcă comentariile...
